Criza - Amenintarea fantomei

Dacă în vara acestui an spectrul crizei economice părea a fi departe, pentru unii fiind mai degrabă un subiect de glumă, iar pentru alţii o chestiune de maliţiozitate la adresa americanilor („v-aţi ars, fraierilor!”), iată că acum, chiar dacă n-o vedem, efectele ei le simţim cu toţii pe pielea şi în buzunarele noastre. Iar criza asta ne-a cam prins cu pantalonii în vine. Timp de 19 ani România a avut timp mai mult decât suficient să-şi facă reformele necesare pentru ca acum, la grijile provocate de criză, să nu se mai adauge şi această eternă reformă a societăţii în toate aspectele ei. O fi ghinionul ancestral al românilor: când părea că începe să ne meargă mai bine din punct de vedere economic (pentru că din punct de vedere social şi moral suntem la pământ), a picat pleaşcă criza asta făcută pachet de americani şi trimisă cadou întregii planete, că tot e era globalizării.
Nici Sighişoara n-a fost ferită de criza economică, ea lovind oraşul unde-l doare cel mai tare: în industria textilă în care e angrenată o parte importantă a forţei de muncă din Sighişoara şi împrejurimi, şi în turism, sector aflat încă în curs de dezvoltare şi care urma ca în viitor să aibă cea mai mare pondere în economia oraşului. Şocul e cu atât mai mare cu cât până în această vară agenţii economici se confruntau cu o lipsă acută de personal, ca acum să fie nevoiţi, nu numai să stopeze angajările, ci chiar să disponibilizeze forţă de muncă. Iar situaţia asta va crea un efect al dominoului pe care-l va resimţi cel mai acut omul de rând, salariatul cu rate la bănci, cu cheltuieli zilnice şi aşa umflate de lăcomia celor care ne-au „multi-naţionalizat” resursele cu ajutorul şi protecţia propriilor noştri aleşi. Iar „profeţiile” analiştilor economici nu sunt din cale afară de încurajatoare, deşi ar exista nişte şanse să trecem peste acest hop. Trebuie doar ca aleşii noştri să ştie să profite de acestea, dar nu în folosul propriu. Este vorba de imensele fonduri structurale, mai ales pentru investiţii publice, pe care UE ni le pune la dispoziţie şi pe care în acest an n-am fost în stare să le atragem şi să le folosim.
Eu nu prea pricep cum funcţionează exact economia. Nici aia mondială şi cu atât mai puţin asta românească. Dar cred că e o lege a firii ca atunci când o structură, fie ea organism uman, organism economic sau organism, să-i zicem, statal, cu cât se face mai mare, cu cât se extinde, cu cât se lăbărţează, cu atât riscul prăbuşirii din pricina propriei greutăţi este mai mare. Problema însă nu e neapărat că se prăbuşeşte, pentru că asta se întâmplă din cauza propriei prostii şi lăcomii, ci faptul că cu cât e mai supradimensionată cu atât prăbuşirea structurii provoacă pagube colaterale mai mari. Lăsând la o parte explicaţiile alambicate ale analiştilor economici din care nu înţeleg nimic, cred că aşa s-a înâmplat şi cu băncile alea umflate americane care s-au prăbuşit una câte una mai deunăzi iar acum trage ponoasele întreaga economie mondială, mai mult sau mai puţin. Pe mine mă cam doare în c... cot de băncile americane şi de bogătani în general. Ba chiar pot spune că mă unge la suflet să-i văd cum se tăvălesc pe jos de necaz că şi-au luat-o peste bot (vorba vine, că n-o să moară ei de foame, ci miliardele de amărâţii care suferă de pe urma lor). Însă tare mă tem că din criza asta n-o să învăţăm nimic, după principiul „Ceea ce oamenii învaţă din istorie este că oamenii nu învaţă nimic din istorie.” În sensul că repetă aceleaşi greşeli. Chiar dacă uneori dau impresia că încearcă să le evite, în final ajung la acelaşi rezultat…

Adrian Diţă